Într-o societate extrem de polarizată, aproape toată lumea care are darul scrierii simte nevoia să aibă o părere publică despre Ianis Hagi. Și, evident, poziția de mijloc lipsește. Copilul ori e uriaș ca tac-su, ori e ratatul perfect.
Evident, o să mă exprim și eu. Întrucât, pe de o parte, am dat și eu olecuță cu piciorul în beșică (la 50 de ani, centrez în pantofi mai bine decât trei sferturi din Liga 1 în ghete de fotbal). Și, pe de altă parte, fiindcă am stat (mult, în condițiile de muțenie proverbială a Regelui) de vorbă cu Gică pe tema copiilor săi. Da, Ianis e fotbalist. Dă cu ambele picioare aproape la fel de bine în minge. Ceea ce, la noi, e aproape un miracol. Aleargă și pune osul, nu sare coarda. Fără să aibă accelerația lui Gică sau frânele lui Neluțu Sabău, rupe des ritmul; altă raritate între Carpați.
Nu, Ianis nu e Gică. Și nici n-o să fie vreodată. Cum băieții lui Pele, Cruyff sau Beckenbauer n-au reușit să-și egaleze tații. Fiindcă ăi bătrâni au fost unici, la fel ca și al nostru. Asta ar trebui să priceapă Gică. Și s-o ia ca atare. Deși, la cât îl cunosc și din cât sunt în stare să miros, nu va putea s-o facă.
CITEȘTE MAI MULT
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER